Am plecat din mine uneori. Am plecat din tristețe si supărare, din bucurii prea mari sau din pustiul fără de trăire.
Am plecat de-acasă și-am mers trei sute șaizeci de grade înconjurând pământul și, ce să vezi, calea m-a adus tot acasă.
Am plecat din conjucturi unde mi se cerea lipsa, din legături sau relații, din prea mult zgomot pentru nimic și din curiozitate.
Da, am plecat cu gândul de-a mă ști pe drumuri, nomadă, cu o valiză de vise și cu buzunarul gol. Și cu foame și sete de nou și chipuri noi.
Am plecat să mă caut. M-am găsit în nenumărate chipuri, am aflat geamăn în ochi străini și-n locuri unde nu aș fi crezut să mă-ntâlnesc pe mine sau ceva de-al meu.
Am plecat să aflu, să citesc, să pipăi, să miros, să respir, să gust, să văd și să aud până la a asculta în miezul pâmântului nou de sub picioare.
Am plecat să fiu una cu lumea și ea să-mi fie casă cu toate adâncimile și culmile ei, cu tot frumosul sau urâtul cu toate nuanțele, care să se-adune-n griul liniștit.
Am plecat și azi știu că fiecare plecăm doar ca să ne regăsim. Să ne citim în suflet cu ce rezonăm, unde ne e locul.
Am plecat să găsesc iubire, prietenie și refugiu pentru capul obosit. Am găsit de tot felul, azi sunt cea care nu mai caută. Explorează, descoperă se bucură de ce a găsit.
Nu voi mai pleca decât o dată. Într-o zi frumoasă de aprilie, ca cea în care am plecat să vin aici. Atunci pe cer se vor întoarce berze, iar eu le voi saluta, cu o ultimă bătaie de inimă, dar mai e mult până atunci, poate sper eu să tot mai treaca patruzeci- treizeci de primăveri. Depinde totul doar de-un Dumnezeu.
Și de-a pleca spre-a mă-ntâlni cu El.