Sus pe ram, lângă-un cocon
Într-un înalt, frumos pom,
Se întindea o omidă,
Curioasă dar timidă,
Când chipul şi l-a văzut,
În roua ce a căzut,
Peste- o frunză - a pomului:
-Urăsc fața viermelui!
A spus ea chiar supărată,
De imaginea creată.
Da-ntr-o dimineață nouă,
Căutând un bob de rouă,
Să se vadă imediat,
Fiindcă se simțea ciudat,
Ea uimită a rămas:
Că din viermele cel gras,
Ea s- a metamorfozat,
În fluture minunat!
