Țelinel și Pătrunjica-Romeo și Julieta- reinterpretat, cu final neașteptat
Țelinel și Pătrunjica
Locuiau pe-același strat,
Din familii diferite,
Fiecare-i zarzavat,
Și se certau ne-ncetat.
Pe de-o parte, Pătrunjeii
Se credeau mai dulci, mai verzi,
Superiori în tot și toate,
Cu ei n-aveai cum să pierzi,
Orice, oricât ai facut,
Erau de neîntrecut:
Și la muncă, și la chef,
Ei erau tipul de șef,
Care toate le conduce,
Fără-a spune vorbă dulce,
Înțepați și dușmănoși,
Erau foarte furioși,
Dacă cineva-n grădină,
Un vecin sau vreo vecină,
Se luau de al lor lujer,
Sau de frunza ce lejer,
Creștea, doar cu eleganță,
Fără ca în vreo balanță,
Să-i poți cumva măsura,
Comparîndu-i cu-altceva.
Dar aveau și părți mai bune,
Mai greu însă de găsit,
Se purtau ca de minune,
Cu oricine-i necăjit,
Dar în toată lumea lor,
Niciodată, niciodată,
Cineva din neamul lor,
Fie băiat, fie fată,
Nu putea să se însoare,
Nu putea să se mărite,
Cu dușamii de neam care,
Țelinele obosite,
Ce mereu prea văicăroase,
Triste și prea aromate,
Veșnic fi-vor urâcioase,
Și de rău înconjurate.
Pe de altă parte, însă,
Neamul nobil Țelină,
Purta o ură intensă,
Știută prin grădină,
Pentru care purtau vină,
Pătrunjeii derbedeii,
Ei cu lujerul lățos,
Cu un gust de neam plebeu,
Stând în țarină, în jos,
Și tot provocând mereu,
Scandaluri și zgomote,
Și de-aceea domnule,
Nicicând,nimeni, niciodată,
Dintre fire-n țeline,
De-i băiat sau de e fată,
Nu putea să se adune,
Să se ia să se mărite,
Cu neamurile nesuferite,
De-ale lui Pătrunjel răul,
Și se știa peste tot,
Că ura și-avea ecoul,
Și să scape nu mai pot,
De o dușmănie grea,
Nici părinți,, dar nici copii
Nici nepoții de ar vrea,
Nu s-ar putea vreodat iubi.
Așa stând situația-n strat,
Ce credeți că s-a-ntîmplat,
Cănd într-o zi Pătrunjica,
O frumoasă, delicată,
Se-ntâlni cu Țelinel,
Și se-ndrăgosti de-odată?
Ea de el și el de ea,
Iar iubirea lor creștea,
Și-ajunse la cote-nalte,
În balul din astă noapte,
Unde ambii-erau mascați,
Fiecare deghizați,
Nu –n vreun mare dușman,
Ci-n vecinul leuștean,
Toată seara, au dansat!
Pătrunjica fericită,
A știut, a remarcat:
De Țelinel e iubită!
Nu le mai păsa deloc,
Că-ntre ura dintre ai lor,
Se puteau iubi cu foc,
Se plăceau cu drag și dor.
Iată-ne, într-un bucluc,
Cu povestea noastră,, care
Are doi îndrăgosti,
Are și suspans îmi pare,
Căci, ambii sunt nevoiți
Depe strat să plece iute
Pentru-a nu fi pedepsiți,
De întreagul neam de rude.
Noaptea, târziu, sub stele
Cu lumina lunii-aproape,
Luând viața de curele,
Șoptind, te iubesc, se poate!
Au pornit în lumea largă,
La alte grădini de departe,
Unde nu este vreo ceartă
Și iubirea va da roade.
Dimineața, pe răzor,
Țipă mama Pătrunjicăi:
-Fata mea, unde-i că mor,
Unde-i fata-mi frumușică?
Iar din altă parte vine,
Un ecou care pe-oricin,e
L-ar speria de-ar auzi,
-Țelinel, unde ești, vii?
Doamne, că au dispărut,
Copiii ni s-au făcut,
Nevăzuți, nicăieri nu-s,
În lumea largă s-au dus!
Și-au ales vreo cinci din neam,
Cinci de pe la Pătrunjei,
Cinci și de la Țelină,
Ca să plece după ei,
Să-i ajute, să-și revină,
La-nceput tot separat,
Căutau neîncetat,
Însă erau peste tot,
Obstacole, pericole,
Și-mpreună văd că pot,
Mai bine să le evite.
Azi s-au ajutat cu toții,
Când un neam de ardei grași,
Le-a strigat pe-aici nu poți,
Nu te las ca să faci pași!
Însă cei cinci Pătrunjei,
Și aliniați lângă ei,
Încă cinci Țelinei mari,
Ardeii deși-n clonț tari,
S-au simțit amenințați,
De cei zece zarzavați,
Ce-ncepeau să fie frați.
Tot-așa pe-un strat de ceapă,
S-au certat cu-n fir prea verde,
Ce nu voia să priceapă,
Ce căutau, că nu-i crede,
Dar si de această dată,
Au răzbit conflicul toți,
S-au convins, par să-nțeleagă,
Că altfel nu ai să poți,
Să găsești copiii care,
Au fugit în lumea mare,
Doar dacă te-ajuți mereu,
Cu prieteni buni la greu.
Cautat-au toată vara,
Iară toamna spre sfârșit,
Pe cei doi i-au și găsit:
Fericiți, căsătoriți,
Aveau de-acum împreună,
Și-un băiat și o fetiță:
Pătrunjic și Țeliniță!
Iar neamurile fericite,
Cu petrecere primite,
Au fost de cei de pe strat,
Când acasă imediat,
S-au întors și-au transformat,
Dintr-o ură mare-urâtă,
Dintr-o fugă hotărâtă,
O poveste fericită,
Despre un băiat și-o fată,
Care ncicând, niciodată,
Nu puteau fi împreună,
Dar nimeni nu poa să spună,
Ce ai tu voie să faci,
Pe cin să iubești, să placi,
Iar povestea-i fericită,
Căci în toamna-mbogățită,
Pe un strat de zarzavat,
Țelinel și Pătrunjica,
Alături de-ai lor fiind,
Au știut să rupă râca:
Doar iubind și dăruind,
Și prieteni devenind,
Iar povestea lor frumoasă,
Mi-a șoptit-o după masă:
O albină mare, grasă,
Ce-o știa de la furnică,
Ce-o aflase din bunică,
În nepoată, mai departe,
Vor s-o scriu eu pe o carte,
Ca să fie pentru voi,
O poveste despre doi,
Care prin iubirea lor,
Au învins orice, ușor,
Căci dintre toate de pe lume,
Numai dragostea rămâne,
Biruie și te conduce:
Unde n-ai crezut ajunge.