In fata, vine un saxofon, se incalzeste incet, sa-i treaca raguseala si incordarea de emotie, si anunta cu note grave: a fost, odata, ea, o preafrumoasa fata. Era fiica unui violoncel si a unei viori si era desavarsita in toate. Apare ea, o violina, si marturiseste ca s-a indragostit nebuneste de un zurbagiu nocturn, el, un acordeon vivace ce da peste cap orice atmosfera in care-si face prezenta. Tatal fetei este violoncelul, ce nu permite inrudirea cu acordeonul. Nu, acesta nu are corzi, diferentele sunt prea mari, este prea indraznet si-l are-n vene pe Bachus, iar asta-i pare sfarsitul frumoasei violine. Ea trebuie sa se-nsoteasca pe calea simfoniei existentiale cu un contrabas, el sobru, rece, greoi si integru va da echilibru si esenta vietii violinei, scapand-o de pericolul de a deveni sunet de fundal.
Intr-o seara de iunie la un balcon plangea in acorduri surde o violina. Era nefericita, intre orgolii si diferente ce pe ea o manevrau ca pe un obiect pretios, dar totusi, nu era un obiect. La plansetele corzilor ei doua tamburine tremurau in suspine si o toba a inceput sa tina basul, tremurand de emotie. Of, de-as fi avut si eu clape, sau el corzi, o sa vorbeasca ea cu marele dirijor sa-l roage pe scriitorul acela batran, compozitorul surd al carui succes este in crestere sa scrie ceva, asa pentru un acordeon, doar si el este instrument muzical, poate daca-l cizelez un pic. De dupa un colt de strada se auzira acordurile vesele ale trubadurului amorezat. Vazand-o pe violina trista, acordeonul ii canta dulce si-i spune ca o iubeste, intr-o nebunie de carnaval, amestecata cu euforice note de dragoste, inca retinuta.
Topita pana in adancul sufletului dupa alesul inimii, violina coboara, cu grija, de la balcon, il ia de mana pretendent si ii spune sa fuga, sa fuga in lume. Ne vom insoti la cantari de pahar, de alea vesele la inceput, apoi triste, cu dor de radacini si de familie, caci de azi eu te am pe tine, nu mai am parinti. Nu sfarsi de zis aceste cuvinte curajoase ca la balcon aparu violoncelul cu o floreta, avea de gand sa provoace un duel, pentru a-i recastiga fiicei reputatia, acordeonul avea sa moara. Plangand in hohote mama, vioara vibra din fiecare coarda de teama unei tragedii. In toiul haosului, apare de pe o straduta bietul contrabas, cu atitudinea distinsa, dar parca prea intepat si grav. Ramane cu buchetul pleostit in mana cand vede ca violina sta in bratele acordeonului si aude, cum viitorul socru blesteama ca sa-si recupereze odorul. De asta-mi esti, canta trist si greoi contrabasul. Iarta-ma, spuse suav violina, iertati-ma toti, renunt la orchestra, aleg viata prin taverne, voi canta cu el, cantece de petrecere, dor, pahar, ma compromit, dar il iubesc. Mama violinei este pe jumatate lesinata, acordeonul jubileaza de fericire, contrabasul a azvarlit buchetul, s-a rasucit pe calcaie si s-a tot dus, in timp ce peste balcon se arunca intocmai ca o fiara, violoncelul tata. Da, si-a rupt vreo doua corzi si si-a zgariat luciul, dar cel mai tare il doare ca fata lui nu mai e prima violina in orchestra e maestra la taverna lui Mitica unde ea si acordeonul sunt deliciul petrecaretilor.
Iubirea poate naste apropieri contrastante, alb si negru, rosu si albastru toate se topesc in fata trairilor unor indragostiti. Violina putea alege comod, dar ea a ales cu sufletul, pentru ca vocea lui, muzica lui este cea care dicteaza cursul fiecarei simfonii existentiale.
Da, acordeonul si violina fac pereche fara de pereche, si, da, se-nsotesc si azi si se iubesc de ieri, pana maine la nesfarsit si au si crescut, dand nastere unei mici formatii si gasind prieteni care sa-i sustina sa fie centrul distractiei si al antrenului. Putem spune despre violina ca a driblat monotonia, si, cu siguranta, nu e sunet de fundal pe vreo simfonie condusa de un contrabas prafuit si ragusit. Este vedeta petrecerii, chiar mai ceva decat alesul ei, pe care-l dirijeaza azi.
In scena, cu o plecaciune intra saxofonul, iata povestea s-a-ncheiat cu totii ne-am bucurat, si sa stiti e-adevarat, chiar asa s-a intamplat.