Undeva in emisfera cerebrala dreapta, pe vastele intinderi ale imaginatiei creatoare isi are domeniul un fel de pension, o scoala cu internat, unde-mi cresc cele mai originale din sursele mele de inspiratie, muzele mele. Pline de mustul creativ, spumoase si cu avant zilnic de a se defini si forma, de a da lumii dovada ca s-au educat, muzele sunt impartite in clase si pe niveluri ale devenirii fiecare avand o predilectie pentru una din disponibilitatile mele artistice.
Cele mai mici, junioarele, se ocupa toata ziua cu sorbitul exemplelor celor mari, cu asimilatul sistemului creativ, cu asimilarea tiparelor mele personale, asa incat ele sa se puna, la vremea potrivita, asemenea colegelor mai mari, pe soptit in urechea sufletului, care-i va spune mainii sau gurii sa scrie sau sa rosteasca. Zilnic fiecare micuta muza are progrese semnificative, este incurajata si sustinuta de profesorii cei mai buni, aptitudinile mele. Muzele mari sunt efervescente, uneori greu de stapanit si-mi dau de furca prin volumul mare al materialului creat si prin atat de nonsalanta originalitate, cu care uneori parca se declara, desi sunt ale mele, parte straina de mine, oaspete venite la formare, ce ma vor parasi la vremea devenirii totale, pentru a canta si altor suflete, si, probabil, asa se va intampla. Cert este ca, la maturitate, fiecare dintre muzele educate in scoala mea, s-a metamorfozat intr-o sursa superioara de idei, care coordoneaza intreg procesul meu imaginativ.
Specializate pe diferite domenii de creatie, micile mele eleve, dau din coate, si muncesc, completand viata mea cu atatea idei, incat uneori ma intreb ce as face daca intr-o zi,
m-as trezi cu mintea goala, cu lipsa elevelor acestora sarguincioase, care invata si ma invata sa raspandesc propria visare si intelegere in lume si despre lume. Unele soptesc poezii pentru gradinita, sunt cele mai nastrusnice si jucause, cele pe care cei mici le gadila si le umplu de bucurie, altele soptesc poeme despre timp, iubire, lumina mintii si ele au invatat despre profunzimile mele in raport cu cele ale universului, altele soptesc melodii ce-mi acompaniaza ziua si-mi dau un fundal de buna dispozitie si sunt unele ce tot timpul ma vor activa, se manifesta chiar si in vis, unde-mi soptesc despre ce ar trebui sa scriu sau ce mi-ar prinde bine sa mai deprind, cand ma trezesc, a doua zi.
Sunt fericita posesoare a unei scoli unde se manifesta spiritul liber, unde dialogul este deschis si intre cei din interior si mai apoi cu mine, coordonatoarea, am organizat un mediu optim si ofer hrana abundenta micutelor eleve. Unele adora muzica simfonica, ce mai, ar manca-o pe paine, altele il adora pe Mircea Eliade, gasesc in el tot spiritul romanesc conectat la universal, altele consuma SF, altele sunt flamande dupa Eminescu sau Arghezi si, altele fuctioneaza incifrat asa la unison cu Nichita. Am cereri de hrana spirituala zilnice, pentru ca muzele mele se hranesc cu fel si fel de forme de arta si vor sa materializeze propria devenire in vreo creatie, fie ea doar frantura vreunei idei plenare, totusi scoala mea incurajeaza devenirea, transformarea din sursa de creatie in creatie. Astfel ca fiecare muza se transforma, nu pierde decat forma prima devenind profunda, ancorandu-se in aptitudinile ce-i sustin devenirea si ajungand o forma superioara de ispiratie.
Fiecare dintre elevele scolii mele adora sa transforme, sa filtreze si sa modeleze realitatea, o descompun si o rearanjeaza in ideea respectarii propriei entitati si a drumului sau spre devenire.
In fiecare zi dedic timp sufletului. El asculta vocile mele interioare si ii multumesc enorm ca este ca un parinte bun pentru muzele din interiorul meu cel mai adanc, unde luminile nu se sting fie zi, fie noapte si prind contur cele mai curajoase idei si, as vrea sa cred, destul de originale, ganduri.
Iar tie, mica muza, ce mi-ai soptit aceasta scurta istorie despre tine si celelalte prietene ale tale, iti multumesc.