I-am costruit adevarului din mine un castel cu caramizile din cuvinte. Azi simt ca temeliile sustin crezul meu despre lume si nu pot fi sfaramate de trecatoare valuri de indoiala. Am invatat ca tratand totul cu sinceritate, uneori cu prea multa franchete poti incomoda, dar merita sa dai glas propriului adevar chiar riscand toate diferentele pe care le nasti in contactul cu ceilalti, pentru ca te simti eliberat cand nu te prefaci, cand esti natural.
Sunt o buna actrita, insa doar in cazul in care teatrul este divertisment, nu-mi place sa mimez propria fericire, implinire sau realizare, imi place ca ele sa fie parti ale realitatii mele nu oglinzile propriilor mele deziderate despre lume. Am citit undeva ca e posibil ca intr-o zi grea, nefericita, un zambet fortat pe chipul suparat sa induca starea de bucurie creierului, asa ca uneori in momente de stres si oboseala sau iritare, zambesc, ca sa-mi echilibrez interiorul, desi stiu ca este o forma de a ma minti singura, de multe ori a avut un efect pozitiv, am iesit din starea de tristete.
Cei mai sinceri dintre noi toti sunt copiii. Este ceva din ei ce ne aduce regretul profund al pierderii inocentei prime, a varstei fericite. Un copil va spune, chiar daca nu vrea, tot adevarul, si chiar daca va minti, pentru ca se intampla uneori, sa mai si inventeze adevaruri, in joaca, ei vor fi atat de plini de naivitate, atat de transparenti, pentru ca nu s-au contaminat inca de neadevarurile lumii noastre, ce iubeste mai mult aparentele decat individul si relatiile lui cu ceilalti. Adevarul este ca noi ii cerem copilului sa minta. Atunci cand il intrebam ceva si ii spunem ca il vom pedepsi daca a facut acel ceva, acel gest, copilul alege minciuna, ca metoda de salvare, atunci cand tata ii spune sa nu-i zici mamei ca...sau mama ii spune, copilul nu intelege nimic insa este oarecum pervertit de lumea noastra matura adus in postura de a folosi un neadevar, atat de nepotrivit naturii lui curate si nevinovate.
Cum ar fi o lume in care toti ar fi perfect sinceri? Probabil un haos socio-comunicational, pentru ca noi apelam la mici minciuni de la prima ora a diminetii, prin complimente, desi uneori nesustenabile, pentru bluza colegei de birou, pentru a-i indulci ziua, pana seara cand ajunsi tarziu acasa, mintim ca am stat peste program, nu spunem ca doua ore am fost la o cafea cu o fosta colega de facultate. Se pare ca ne-am obisnuit sa scurtam caile spre ceea ce vrem sa obtinem, adica laturalnicele drumuri ne vin manusa, pe langa o cale dreapta si plina de peripetiile utilizarii adevarului nostru, ce de fapt, este subiectiv. Asadar, iata-ne calatorind spre scopul nostru inarmati cu adevarul. Credeti ca-l vom folosi sau il vom converti dupa nevoi, zilnic, mintindu-ne pe noi insine asupra variatiilor situationale ale acestuia? Orice este posibil, insa atunci cand utilizam neadevarul sa avem grija sa nu daramam un suflet, sa avem grija ca sagetile minciunilor noastre sa nu doboare castelul adevarului, pe care ceilalti l-au ridicat in ei insisi, vreau sa spun ca fiecare din noi trebuie sa ne respectam, fara a ne leza spiritual.
Adevarului din mine ii spun cu sinceritate ca-l astept sa se manifeste fizic, mental si spiritual in orice moment, facand din mine calea spre a lega interiorul de lumea intreaga, cu sinceritate si in armonie.