Traiesc in luminile scenei. Respir odata cu publicul. Rad cu el. Plang cu el. El ma iubeste si traieste odata cu mine. Azi, totusi m-a asteptat o casa goala. Ca o iluzie, am simtit umbra celor dragi candva prezenti. Am inteles, era timpul. Sa las scena. Sa las publicul si viata impartita cu toti, pentru singurul moment in care, desi totdeauna m-am rugat sa fie unul simplu, dar sa nu fie insingurat, am ajuns sa-l impart doar cu Dumnezeu. Da, am trait viata cu toti ochii pe mine, moartea m-a aflat singura si nepregatita, pentru ca nu am mai putut sa-mi iau un adio stralucitor ca faima de alta data, am putut doar sa las trupul rece in holul casei triste si, de acum goale.
O lacrima curge pe obrazul nostru, cei care nu stim ce e faima. O pretuim din public si-o dorim cu ardoare, unii fara a avea vreun pic de talent. Iarta-ne, tu, suflet luminos, ca nu ti-am citit apusul. Ai fost intocmai ca in La steaua lui Eminescu , de mult te stinsesesi insa la noi nu ajunsese apusul tau si, uite asa, orbiti de egosim te-am sorbit, luminita cu luminita pana la nesfarsit, caci nu ne putem satura de tine.
Dumnezeu si-a deschis bratele si te-a primit in ceruri de unde tu spui atat: totul e doar o iluzie, la final esti doar tu singur, singurel, si nici macar atat, caci in moarte ajungi sa te pierzi pana si pe tine, chiar daca doar pentru a te transforma, in energie pura, in ceea ce universul hotaraste sa-ti scrie pentru Marea trecere.