Am fugit amandoi de mana sa-l prindem, sa-l capturam pe cer. Ni se parea ca mai avem putin si apoi ori tu te-mpiedicai si el fugea, ori eu ramaneam in urma si tu ma trageai taras, iar linia unde cerul saruta pamantul, locul unde aveam sa ridicam un acasa, se tot indeparta.
Stii, dragul meu aseara am pictat casuta mea si a ta, am picatat-o cu stanga caci dreapta mea e-n stanga ta, legate in goana dupa linia orizontului. Deci fugeam si pictam. O casa din linii ce se frangeau ca visele noastre, ca pasii ce gonesc peste pamant cu ritmul ce-l impune dorul de cer.
Daca vom gasi linia orizontului, oare ea ne va lasa sa ne ridicam casa pe jumatate in cer si jumatate in pamant.
Odata, demult, cand ne-am pus pe alergat, dupa acasa, mi-ai zis ca tu vrei o casuta cu etaj ca sa-ti stea capul in nori, atunci eu am propus sa gasim un loc unde casuta sa ne fie buna, cat sa fim cu picioarele pe pamant si capul printre nori, adica locul in care sa traim si realitate, si fictiune si noapte, si zi si in lume, si-n visare.
Astazi paream sa-l fi ajuns pe orizont, dar iar ne-a scapat. A venit si un maine care s-a transformat in azi, apoi in ieri si apoi zile de poimaine ce s-au transformat ca cele dintai, asa incat am obosit si ne-a prins un prezent cu toaropeala, intr-o lume cu iesire la marea de smarald, cu plaja de nisip fin, argintiu si cu un cer albastru ce parca ne spunea sa nu mai fugim sa-l prindem, sa ramanem si el va cobori pentru noi, in mansarda casei noastre.
Asa ca ne-am facut camin, aici pe plaja. Am adormit in apusuri in care nu doar cerul saruta marea si pamantul, ci chiar soarele intra in valuri, ne-am trezit apoi in rasarituri violete si de-un crepuscul minunat.
Ne-am gasit astfel un orizont al nostru, in care eu sunt cerul, tu pamantul si Dumnezeu e soarele si marea, sau oricum altfel. Doar ca mereu mana-n mana. Doi ca unul.
Inconjurati de divin.