Demult, în vremuri în care Pământul trăia și se mișca după alte reguli, în care oamenii erau stăpâniți de credințe diverse și obișnuiau să respecte semnele divine ale naturii, a fost odată ca niciodată o împărăție minunată, numită Dacia. În Dacia, locuiau oameni harnici și frumoși deopotrivă la trup și la suflet, oameni ce purtau ie și cântau la fluier când mânau turmele de mioare și care împărțeau cu natura, darul minunat al vieții.
Dacia era un regat așezat de Creator, în imensa sa bunătate într-un loc binecuvântat de acesta, loc în care natura avea chipuri diferite în fiecare din cele patru sferturi ale anului, oamenii obișnuiți fiind să primească schimbările și capriciile vremii ca pe ceea ce cele patru Zâne ale vremii care poposeau cu rândul câte trei luni peste Dacia, le aduceau.
Nimeni nu știa de unde veneau, dintre oamenii de rând, doar Burebista împăratul știa cine sunt, de unde vin și care era rolul lor, de ce poposeau doar trei luni și de ce alegeau regatul dac pentru vacanța lor, dar Zânele erau minunate. Una dintre ele sosea cu vremea bună, după ce sora ei adusese peste tot vreme rece, viscol și zăpezi imense, această Zână a vremii mai blânde se prindea într-un dans frenetic cu sora înghețată și, cu ajutorul razelor de soare ce-i erau cununa-n parul negru ca abanosul, reușea să topească gheața, să alunge frigul și să aducă peste lume, așa cum ziceau dacii, vreme blândă, viață-n pomi, grădini și toate gata să se retrezească după amorțeala ultimelor trei luni. Atunci, ciobanii mânau oile spre munte și potecile erau pline de bucurie și mirosul ierbii abia încolțite, din zăpadă clopoțelul de alb imaculat, floricica vestitoare de vreme blândă dădea start la înflorierea tuturor celorlalte minunate flori pe care Zâna le purta în rochia ei, scuturând-o peste întreaga împărăție.
În vremea aceea, regele dac, Burebista, care avea un fiu frumos și tânăr gata de a se căsători el însuși, era tare supărat dintr-un motiv temeinic, nicio fată din regat nu- i era pe plec tânărului prinț. Se făceau deja doi ani de când era la vârsta înurătorii avea deja 24 de ani, dar nimeni nu-i căzuse prințului cu tronc, nimeni nu părea să poată să-l facă fericit. Toate fetele pe care toți încercaseră să i le prezinte nu-i aduseseră decât o indispoziție totală, pentru că el, el prințul Dacian, avea un mare secret.
La varsta de 15 ani, cand se afla în grădina palatului regal, Dacian, a asistat pur întâmplător la dansul dintre zâna vremii bune și cea a vremii reci, și sufletul
i-a rămas la cea dintâi, așa încât de la prima privire și primul gând de dragoste către vreo fată, el s-a oprit la ea, frumoasa cu păr negru ca abanosul, cu raze de soare-n păr cu ochii săi verzi, cu rochia plină de flori, firave și superb mirositoare, fata care cu pofta ei de viață dădea viață, întregului regat.
Dacian și mica zână s-au împrietenit, și timp de trei luni începând din acel an petreceau mereu împreună fiind nedespărțiți, regele însă se opunea acestei legături dintre el și zână spunând că între un om și o ființă fantastică, cum era această zâna nu se poate face o uniune pământească, așa încât unul avea să-l piardă pe celălalt, unul trebuia să renunțe la viața lui, fie Dacian făcea nuntă-n cer cu Zâna, fie Zâna făcea nunta-n Dacia cu prințul, dar aceasta însemna să dea peste cap toată orânduiala tuturor, căci ar fi fost doar ea aici întotdeauna și surorile nu ar fi putut să vină să dea Daciei din darurile lor. Așadar cel patru zâne fiecare cu nume alese de tatăl lor Regele Soare, erau Primăvara, Vara, Toamna și Iarna, și ele aveau împărțit pamântul așa încât să -l viziteze pe rând, fiecare și să-l binecuvânteze cu darurile lor.
Mare i-a fost mâhnirea regelui Soare, când trimițând-o pe Zâna Vară să-i ia locul Primăverii, sau zânei vremii bune cum am prezentat-o mai sus, Vara a trebuit să facă rugăminți și promisiuni surorii ei mai mici, că o să poată să revină, că o să se revadă cu prințul peste alte nouă luni, dar că acum trebuia să plece în alte locuri ale pământului.
Se pare că dragostea lui Dacian cu Primăvara avea să distrugă echibrul și liniștea întregului pâmânt. De aceeea, regele Burebista, a pornit către regatul Sorelui într-un car tras de cinci inorogi înaripați, a călătorit vreme de peste un an, dus și întors, și când s-a înfățișat regelui Soare i-a spus că este tatăl prințului, care a cucerit-o pe zâna Primăvară și că trebuie să găsească o rezolvare așa încât să se poată cumva ca Primăvara să-l lase pe Dacian și acesta să o uite, căci el urma să moștenească tronul, nu o putea urma în regatul din cer sau peste tot pe unde urma ea să fie în timpul anului.
Soarele și Burebista au hotărât să facă totul pentru a-i despărți, au pus la cele baluri, au adus prințese frumoase, mai mult vreo doi ani la rând Primăvara a stat închisă o lună din timpul în care trebuia să fie-n Dacia, în castelul din ceruri, dar nici așa nu afost bine, Iarna fiind cea care i-a făcut pe oamenii din regat să implore venirea primăverii, căci era destul frig și îngheț, așa că Soarele și Burebista au asistat neputincioși la ceea ce era un fapt scăpat de sub control, iubirea Zânei cu Prințul și reîntâlnirea lor din fiecare an, care-i găsea mereu fericiți și îndrăgostiți, aștepându-se și regăsindu-se cu dragoste și dor.
Acum însă Dacian avea 24 de ani, avea în curând să moștenească tronul și iubirea lui cu Zâna stătea în calea acestui fapt. Pe când stăteau în grădina regatului, cu inimile strânse de durerea că Primăvara era aprope de termenul la care își lăsa sora Vară în locul ei, Dacian și micuța zână și-au mărturisit dragostea enormă, dar au înțeles, că au o vârstă și trebuiau să se decidă cum să-și găsească o casă. Este o vorbă care spune că un pește și o pasăre se pot îndrăgosti dar unde o să-si facă ei un acasă potrivit pentru amândoi. Tot așa cei doi, nu găseau adăpost iubirii lor.
Primăvara a început să plângă și din ochii ei au căzut buchețele de lăcrămioare peste tot regatul, Dacian, a plâns și el și râurile s-au învolburat, natura întreagă era tristă, dar regele Soare, a trimis o rază, apoi încă una și încă una, apoi a trimis scrisoare că i-a trecut vremea fiicei mai mici și Vara îî va lua locul. Primăvara l-a invitat pe Dacian să o însoțească în călătoriile-i de peste an. Cu greu Burebista a acceptat și cei doi au plecat.
Călătoria le-a fost minunată, dar lui Dacian i-a fost tot timpul dor de regatul lui, a înțeles că locul său este acasă, în Dacia și când s-a reîntors, dupa nouă luni de pelerinaj, a hotărât să-i spună Primăverii că va rupe legătura de iubire cu ea și va căuta să aleagă o mireasă pământeană ca să poată domni peste Dacia.
Când a aflat această hotârâre Primăvara a spus că înțelege, că-l va ajuta să o uite punandu-i peste suflet parfumul fermecat al unei flori a uitării ce se găsea peste mări și țări în regatul nordului, unde ea mergea puțin în fiecare an. Prințul nu voia să o uite dar a acceptat să meargă să găsească floarea uitării, din peștera nordică. Au călătorit în carul tras de inorogi, au ajuns în regatul nordic și au găsit floarea uitării, Primăvara a cules-o și a pus-o în părul ei. Au călătorit înapoi și când au ajuns în apropierea Daciei Zâna i-a dat prințului să miroase floarea. Pe loc, Dacian a uitat cât o iubea și fără vreun regret s-a întors acasă, unde la primul bal organizat a ales-o pe Maria, o fată de împărat dintr-o împărăție vecină Daciei.
Se spune că Primăvara, de câte ori s-a reîntors a încercat să-l mai vrăjească pe Dacian, dar el nu și-a amintit nimic din povestea lor de iubire și astfel a domnit 50 de ani, a avut o fiica și un fiu, iar pe fiică nu știu din ce motiv a botezat-o Lăcrămioara și pe băiat l-a botezat Ghiocel, căci parcă-i aminteau de cineva drag cu care poate-n alte vremuri, apuse și uitate, el s-a întâlnit, dar mai mult nu știe sau va ști.
Povestea lor mi-a șoptit-o o adiere de primăvară într- zi de martie, așadar vă rog să nu o uitați.