Revolta din pădure
Se-aude din vârful multelui un zvon. Pădurea toată este revoltată de spaima cu care trebuie să trăiască în fiecare clipă de când ei, ei oamenii cu drujbe, utilaje și țapine, ei o răscolesc, o condamnă la a se transforma în amintire.
Un brad imens, ce-și revendică titlul de conducător își cheamă frații la șuierat împreună în vântul primăverii, să-și doinească jalea și să sperie lăcomia omului rău, care nu caută decât bogăția prezentului, nu și măsura faptelor sale oglindite în viitorul trist.
Vă rog, frații mei, spune bradul, vă îndoiți în vântul primăvăratic, suspinați și vă văitați de dorul fraților din poalele muntelui, ce au căzut răpuși sub ferăstraiele lor, faceți gălăgie și nu mai așteptați, liniștiți, să vină sentința noastră a tuturor, din vale-n culmea muntelui, pe toți ne vor sacrifica în dorul greu ce îl au pentru a ne vinde trupul, la schimb cu banul, care i-a convertit în ființe străine, reci, ce au uitat, că, într-un trecut au fost prietenii noștri, ne-au împuiat pe unii din noi, ne-au cules fructele și ne-au lăudat fălnicia prin scrierile unor nume mari de oameni literați.
Așa plânge pădurea, așa plânge sufletul meu când, pe stradă, tot trec mașini pline de bușteni, bușteni smulși din Plămânul verde, bușteni ce nu vor fi de cele mai multe ori înlocuiți conform amenajamentului, care le-a grăbit pieirea, ei lasă munții dezgoliți și sufletul pustiit de dorul de a vedea făcliile verzi, ce cândva se înălțau spre cer și dorul de a respira aer curat.
Noi, oamenii iubim natura, dar cu egoism o amprentăm cu cele mai urâte fapte, o dezgolim de misterele ei, îi antropizăm fiecare părticică, fiindcă trebuie și suntem lacomi de a o stăpâni, de a o transforma în mijlocul nostru de existență și, suntem dependenți de ea, dar nu reușim să găsim în dependență rațional și grijă față de ceea ce ne susține lumea și mediul de viață, suntem superficiali și măsurile noastre de a salva situația sunt, de cele mai multe ori, tardive și uneori inutile.
Războiul s-a pornit. Văd fagi ce doboară cu ramurile lor grele, mâini ce țin drujbe. Văd stejari ce se încleștează-n jurul unui grup de țapinari pălmuindu-le obrajii, până ce îi lovește-n suflet rușinea crimei lor, văd brazi ce se aruncă la sacrificiu, să blocheze calea utilajelor grele, totuși lupta este una dusă cu tact și văd că natura, chiar și când se apără și răspunde violenței umane o face cu delicatețe, cu grijă, căci nu e fir de copăcel, până la cei mai mari copaci și arbori ce stau drepți, care să vrea pierea omului, nu toți vor atât, respect.
Într-un colț de codru verde este încă pace. Aici, nu a ajuns pasul omului sau suflarea sau vocea lui, aici trăiește o familie mare de fagi, mai tineri și mai bătrâni, dar toți legați prin rădăcinile, ce-i țin drepți și făloși în același sol, prin ceea ce-i face să corespondeze zilnic, clipă de clipă, sunt o familie, părți ale aceluiași întreg. Aici, e pace, după cum spuneam, până ce un sol de la vârf de munte, un vultur cu aripi agiatate, le spune să citească mesajul, fraților din cealaltă vale, atunci și-n colțul lor de paradis, se iscă o revoltă. Fagii bătrâni, se strâng la sfat, se stabilește că în cazul de război, vor lupta ei, căci sunt mai groși mai viguroși și grei, putând să protejeze astfel pe copii și pe cei tinerei, totuși lor le este greu că dușmanul nu-l cunosc, pentru că nu a ajuns vreun om prin partea lor, dar sunt pregătiți, căci în sutele de ani pe care le-au trăit, s-au tot luptat pentru a supraviețui, așa că-s gata.
Unul din muncitorii forestieri, un om sărac, ce taie lemn pentru a hrăni vreo șase guri, este speriat și dă de știre tuturor celorlalți, de vântul și de vremea rea ce s-a pornit, de lupta grea ce pare a ripostă de la pădurea care este azi pe poziții de luptă. El vine zi de zi la muncă, cu sufletul din care el și-a smuls iubirea față de tot ce înseamnă pădure, are nevoie de bani, să-și țină copiii-n școli și nu se poate îndupleca să nu mai culce fir după fir, copacii pe care-apoi tot el, fiind istețel de fel îi cubează și-i socotește fie-n metrii cubi fie în metrii steri, trimitându-i în multele mașini ce-i cară spre a fi transformați fie în blăni, fie în rumeguș, fie în lemene ce vor încălzi familiile celor ce fără lemn de foc, s-ar congela în iernile reci și grele.
Să fii ținut revolta vreo două săptămâni, au fost accidentați ușor vreo zece muncitori, trei utilaje răsturnate, și șapte drujbe cu lanțul sărit, zeci de țapine de dus iar la strung, căci în lupta grea ele-au plesnit, dar iată că pădurea a rezistat, și vântul aliatul ei suprem pe oamenii din munți o vreme a reuși să-i mai alunge, dar pădurarii au intrat pe fir, și-un inginer forestier, bătrân, de care se spunea că știe limbajul pădurii, a fost chemat ca mediator la un posibil armistițiu. El a mers să discute cu copacii și după cu oamenii pentru a stabili cum să se facă pace și toți să fie fericiți.
Ajuns în pădure bătrânul inginer a citit semnele, încă era rost de revoltă, încă era încordare în frasini,stejari, încă pe marginea râului arinii și sălciile amenințau pe toți cu biciurile lor de mlădiță. Bătrânul s-a așezat în mijlocul unui luminiș, tot înconjurat de fagi bătrâni, ce păreau un consiliu sau comitet de judecată. Bătrânul s-a așezat cu urechea pe pământ, și imediat a început să audă, ce își spuneau fagii, pe semne el avea un har special, acela de a descifra limbajul lor, din pământ răzbeau în afară țipete, urlete, supine, furie, nemulțumire, dar cel mai adânc în urechea sa a răsunat plâsetul de dor al unui fag mai tinerel, ce părea că rămăsese singur, orfan de mamă și de tată, amândoi părinții fiind tăiați pentru a fi transformați în cherestea. Înțelegând că situația este disperată, că omul trebuie să găsească soluția de a rezolva și nemulțumirile pădurii, dar și pe cele ale oamenilor ce au nevoie de lemn, bătrânul inginer, a realizat că pădurea nu este supărată pentru altceva, decât pentru că și ea este ca noi toți un tot unitar, ceea ce înseamnă că un act de cruzime asupra unui membru al ei, duce la suferințe înlănțuite.
Prezentând oamenilor situația, și mediind între revolta umană și cea a copacilor, s-a luat hotărârea ca să nu se mai taie niciun fir de arbore sănătos și tânăr și pentru a face ca lucrurile să fie funcționale, să fie realizate replantări masive, toți muncitorii forestieri, devenind astfel muncitori pe plantații, firmele de exploatare schimbându-și profilul în firme de amenajament și reamenajament, iar de tăiat să se taie totuși copacii bătrâni, care nu mai au stabilitate și care să poată să fie lemn de foc, omul având nevoie să se încălzească.
După un timp îndelungat de reorganizare și reprofilare, munții erau plini de râsete și voie bună. Muncitorii replantau, întrețineau plantațiile anual și aveau copacii lor preferați cărora le dădeau nume, ca la adopție, ceea ce i-a unit de firele de arbori tineri. Acum frăția și simbioza om natură era din nou activă și vie, dragostea îi lega pe copaci de oameni și pe oameni de copaci, totuși din neant pândea încă ochiul lăcomiei, care voia bani, avere și deja răscolește legi, regulamente și amendamente ca să taie tot, pentru a căra cu mașinile mari, iuți și greoaie, copacii vii, ce lasă goluri în natură și-n sufletul pădurii.
La noi cei ce citim aceste rânduri, la noi cei ce iubim pământul stă cheia, căci totul este-n echilibru pe Pământ, această planetă ce funcționează după legi vechi de milioane de ani, avem nevoie de-o revoluție în noi, ca ea să apere natura, să o ocrotescă și acolo unde trebuie să o repare.
Cutreierând mai ieri prin crângul din spatele casei mele, un fag bătrân mi- a șoptit ca-n vis acestea toate câte am scris, să fii adormit pe rădăcina lui, să fii fost doar o părere, și totul să-mi fie șoptit aievea, se poate și asta, însă eu aveam un singur rol, să scriu povestea, și iată-ne aici.
Tu cititorule, deschide-o citește-o și-apoi dă-o mai departe, căci de revoltă ca cea din poveste e nevoie în noi toți ca să schimbăm lumea aceasta, unde mic, cu mic, cu mic, alături face mai mulți ce stau împreună și pot răsturna nedreptatea spre a avea o lume mai bună, în care toți ne găsim un loc liniștit și cald.