Ti-am scris aseara pe o plaja de departe, ti-am scris ca vreau sa fiu doar eu cu mine, tu ca o nesabuita, ai pornit cu primul vapor spre aici, ca nu cumva sa faci ceea ce trebuia sa faci, sa ma lasi libera, linistita, fara atatea doruri si nevoi si griji pentru toti in afara de mine.
Da, inima, degeaba vii azi la intalnire cu mine, degeaba prin zile de august furtunoase bati marile cu diverse corabii, tot iubind pe unii sau pe altii, eu nu te mai vreau inapoi.
Vezi tu, cand ai deschis usa tuturor si mi-ai invadat cu emotie fiecare particica de existenta, m-ai pierdut, definitiv, caci eu voiam o liniste albastra si o viata in care sa mai exist si doar eu sau poate chiar doar eu, cine stie poate-mi trebuia si mie o doza mare de egoism, dupa atata impartasit cu lumea din jur, pana la a saraci total.
Azi, de aici din lumea mea iti spun nu veni, nu mai calatori, vei gasi la capat de drum doar cenusa unui trup si suflul unui suflet ce s-a unit cu briza marii, n-o sa mai ai un piept in care sa bati, niciun gat pe care sa-l sufoci cu emotii, nicio palma pe care sa o umezesti sau voce pe care sa o gatuiesti, nu inima, toate s-or duce pana ai sa ajungi, doar ca sufletul meu o sa te astepte, sa-ti rada in fata, ca s-a descurcat, ca a trecut prin toate si chiar prin marea trecere fara povara ta, vezi tu e mai bine asa, exista echilibru azi, fara ceata ce-ai pus-o tu peste toate.
M-am certat cu inima pentru ca s-a nascut patimasa, pentru ca a facut locuri in mine pentru toata lumea si nu a pastrat niciun coltisor oricat de mic pentru mine, unde sa ma privesc in singurate ca singura mea avere si resursa. Fiind casa iubirii pentru altii, m-am parasit pe mine si uite, azi alerg pe plajele pustii, fara tine inima, fara alte suflete si fara dorinta de a mai simti. Nu, azi sentimentul mi-e strain si vreau sa-mi fie asa defintiv, sufletul s-a agatat de peisajul marin, el vibreaza cu briza, rasare cu soarele si urla cu valul, el canta cu pescarusii si-si simte chipul in orice senin sau innorat, caci s-a intors acasa, in natura mama.
Totusi, a fost o zi in care, mi-am pitit sufletul intr-o laguna, vazusem catargul unei corabii si auzisem adus de curentii din larg vocea ta inima, am inteles ca m-ai gasit inainte de vreme, am stins focul, am maturat pasii de pe plaja si m-am strecurat in cea mai salbatica laguna, unde n-ai gandit vreodata ca sa cauti, de fapt tu crezi ca eu te vreau inapoi, deci unde ma cauti, tocmai acolo nu am sa fiu, caci eu fug de tine.
Din acea zi am inteles, ca nu ne vom mai reintalni, asa ca-ti scriu pe plaja asta in fiecare zi cateva cuvinte, pentru a sa stii, imi pare rau, foarte rau ca nu ne-am mai inteles, eu si tu, candva eram asa de nedespartit, azi suntem aceleasi bucati de intreg dar parca vesnic pornite fiecare spre alt rasarit sau apus, de parca ne-a fost dat sa impartim pamantul, ca el sa fie suficient de mare sa nu ne mai reuneasca vreodata.
Cel mai rau imi pare de tine cand ma gandesc ca ai sa mori. Da, ai sa mori singura si trista, obosita si batrana, cu aceeasi tristete care-ti va frange miocardul, cand vei realiza ca ai batut tot intinsul albastru al Terrei si nu m-ai gasit. Atunci, probabil o sa intelegi ca nu te-am mai vrut, ca am fugit si m-am ascuns departe de tine, si tot atunci inima cand pulsul tau se va opri, intr-o usa spre cer, dincolo de un prag, va fi un chip cunoscut, caldura unui suflet, si ochii mei, care te vor chema.
Da, cred ca ne vom intalni eu si inima mea, intr-o lume in care ea va intelege sa-mi fie adapost in primul rand mie, eu voi intelege nobila ei inclinatie de a se deschide spre a iubi.