Intre vis si realitate s-au deschis ochii mei devreme, pentru un altfel de program, pentru o altfel de pasiune, cea care ma mistuie de zece ani.
Stiu, avem cu totii in nari mirosul bogatiei din gradina, pe maini galbenul nucilor crude si in suflet pasteluri de toamna, dar cele mai intense ne sunt reintalnirea cu scoala si cu cei mici.
Mi-am trait fiecare an in functie de cei de studiu, la mine 1 septembrie fiind tot ca un 1 ianuarie, eu socotesc viata mea in ani scolari, inca de la gradinita si, probabil, asa va ramane.
Obiceiurile inceputului autumnal sunt atat de dragi mie. Ajung la serviciu, redecorez, ma pregatesc si ma incarc cu energie pozitiva sunt implininita si fericita ca va veni un an nou, cu experiente unice si bogatie spirituala.
Noi educatoarele, avem ceva din sufletul unei mame, ceva-ul acela prin care grupa devine camera copilului, noi devenim mamicile nerabdatore sa se abandoneze cresterii si dezvoltarii plenare a acestora.
Daca in invatamant ar exista un juramant ca in medicina, el ar suna, dupa mine, asa: Jur, sa fiu devotata fiecarui copil si sa-i dezvolt potentialul cu atentie si dragoste, pana la a-l face pe acesta independent, atat cat ii permite varsta!
Asadar, s-a asternut o noua toamna peste noi, acordurile de septembrie, cu ropot de ploaie, cu sunet de clopotel si izurile recoltei bogate, toate ne coboara peste suflet si ne dau pace, ne dau in mohorate zile , seninul ochilor de copii nevinovati ce nu ar trebui sa ne descopere dupa o catedra, ci inca de la intrarea in curtea gradinitei, cand maini micute se topesc in maini mai mari, sau se leaga mainile prietene, ce s-au asteptat inca de la vacanta din vara.
Suntem suflete calatoare intre primavara si iarna, de la Paste la Craciun, insa trebuie sa purtam calatoria cu pasi ai caror semne sa lase urme adanci, sa simtim cum fiecare zi ne aduce mai mult, ne completeaza si ne transporta spre idealul avut in vedere, in acest caz: un an de gradinita cu multa pasiune si grija, cu atentie si interes si cu multe satisfactii.
Mi-as putea imagina propriul timp ca pe un copac, azi cu urme de galben-caramiziu, cu multe mere coapte intr-un rosu spumos, acesta dandu-mi satisfactia ca s-a asternut din nou linistea peste mine, ca in cotloanele mele cele mai intime, timpul se aseaza peste tot si toate si capata intensitate si profunzime, el trecand si eu doar calatorind cu vadul lui, fara ca trecerea sa sa-mi expuna fiinta spre perisabilitate, doar dandu-mi accente de maturitate spirituala si vise profunde, ce se descarca pe realitati imprimate pe retina.
Asadar sa ne fie toamna plina: de bucurii, de lumina, bogatie si liniste cu nostalgie dupa zilele de toamna trecute si cu satisfactia ca vom trai ceva nou, surprinzator si mai bun.