Care sa-mi deschida sufletul spre o lume pe care sa o vad si prin ochii lui.
Care sa-mi dea un brat pe dupa mijloc si o mana in care sa se topeasca a mea, pentru a construi cu patru brate destin, viitor in culori de curcubeu.
Care sa nu ma zapaceasca, dar sa-mi cutremure lumea prin emotie, imaginatie, grija si atentie, care sa ma ajute sa visez si sa transform vis, cu vis in realitate.
Care sa-mi fie prieten bun, cald si sincer si care sa-mi asculte miile de ganduri, dar care deopotriva sa impartaseasca din adancurile lui cu mine.
Care sa-mi fie oportunitate de a ma deschide, de a ma face mereu placuta si apreciata, de a da acestei lumi, acestei vieti ce am si sunt eu mai bun.
Care alaturi de mine sa simta ca este acasa si alaturi de care sa simt ca nicaieri fara el nu mai poate insemna acasa, vreodata pentru mine.
Care sa faca din amintiri viu, prin pasiuni, prin arta, prin fotografii si filme, ce se imprima pe retina sufletului.
Alaturi de care sa contruiesc, sa declar ca am ajuns la capatul calatoriei spre cel pe care-l doream, il aveam in suflet, dar era doar un strain.
Care sa nu-mi mai fie strain.
Sa-mi fie alaturi.
Pentru vise, realitati si alte nimicuri, ce se impart in doi si pe care eu azi le simt mai greoaie caci nu te am straine, pe tine, sa le facem fifty-fifty, juma juma.
Asa ca, vino-ntr-o zi, chiar si spre asfintit, ca eu am invatat din singuratati sa am mereu rabdare si sa nu ma plictisesc vreodata, sa te astept.