S-a ivit peste zarea mea perfect azurie, un nor imens. A venit in momentul in care noi ne-am dat ultimul salut, un adio prelung la care am gasit ecouri doar de partea mea, caci tu erai absent, ai fost absent mereu, in tot ce a insemnat noi. Am tras cortina peste tristetea cea noua, cautand sa n-o trezesc cumva pe cea adanca si veche, ce-mi era de nesuportat, am imbratisat vremea rea si plina de melancolie am sters din amintirile putine, dar dragi cu un el, ce s-a dovedit din nou pasager, desi nu asta am vrut, nu asta am cautat.
Se pare ca pentru mine, pana acum, ratia aceea de iubire si sustinere neconditionata este undeva la sfarsit, sunt mereu in cautare de pasi ce se alatura alor mei, dar la prima rascruce calea mea este tot solitara, asa incat, norul asta negru ce mi s-a asezat azi pe suflet, imi este de ajutor sa stau in casa, sa-mi vindec durerea, la adapostul unui dialog cu mine, cu tot ceea ce am trait si tot ceea ce sunt.
Toate suisurile si coborasurile sentimentale, toate singuratatile si lipsa de corespondenta in sentiment m-au facut sa-mi fiu cea mai buna prietena, cel mai grijuliu sprijin si suport, asa incat atunci cand vine vremea rea, eu ma imbratisez cu fiecare celula, fizica sau sufleteasca, si-mi transmit ca sunt si astfel de momente, si astfel de experiente, desi e greu.
De ce ne e greu sa recunoastem ca nu vrem, ca nu putem iubi, atat cat s-ar cuveni, de ce ne amagim? De ce dezamagim. Din frica cel mai probabil, fiindca teama de singuratate ne poate transforma in corupti ce fura sentimente si atentie, dand inapoi, dor si durere. Azi, aici sunt cu sufletul deschis si marturisesc, ca eu sunt dintre credulii si naivii care intotdeauna iubesc neconditionat, apoi se trezesc ca au desenat inimioare pe nisipul marii, iar valul cruntei realitati a sters tot, si iubire, si sprijin si echilibrul unei relatii, ce mereu a balansat spre mine ca sentiment.
Pana ieri a tot plouat. Azi s-a ivit soarele. S-a ivit in mine o forta de sus. Respectul si unica mea datorie, cea fata de suflet, sa-i desenez cer albastru, sa-i deschid portile soarelui si din ploile sufletului sa fac izvor de inspiratie, ce naste tot ce scriu sau realizez.
Azi mi-am scos umbrela si am pasit prin ploi de suflet, maine stiu ca va veni seninul meu, fara ca el sa se oglindeasca in ochii vreunui suflet pereche, ci doar in ai mei, ca tare dor le e de liniste si albastru senin.