Nu stiu altii cum sunt dar eu cand ma gandesc la anii copilariei cu nazbatiile lor, cu aventurile si avantul cu care exploram fiecare oportunitate, mai ca-mi vine sa ma intorc in timp, pacat ca fizic este deocamdata imposibil. Am si azi vise recurente cu anii de scoala gimnaziala, cu cei de liceu si am ramas profund atasata de fostii colegi si de profesorii care ne-au format. Cred ca nostalgia dupa anii aceia se datoreaza faptului ca am gasit intotdeauna o placere imensa in a invata si in a merge la scoala. Asadar, daca as putea sa ma blochez in vreo bucla temporala, as alege-o pe cea a anilor de scoala si liceu. Amintirile care ma inveselesc de fiecare data sunt cele pe care le impartasesc cu prietenele mele cele mai bune, pentru ca doua dintre acestea imi sunt prietene inca din timpul liceului. M-am atasat imediat de M. mai ales ca ea avea ceva aparte, o voce extraordinara, cu un vibrato ca al Mariei Lataretu, spuneau unii, cu o personalitate debordanta dar foarte calda si modesta. Tin minte ca la primul eveniment de zilele liceului m-a pus sa-i tin ritmul cu aplauze si avea niste emotii de-i tremura frumosul costum popular de pe ea. Recunosc, am iubit-o imediat pentru talentul unic dar am iubit-o si ca prietena, pentru ca alaturi de ea, de atunci pana azi, ma simt naturala si mereu sincera si , consider ca avem nevoie de oameni care sa deschida masca, sa scoata adevaratul nostru chip la vedere si, mai mult sa-l aprecieze.
Cu M. am trait unele din cele mai frumoase aventuri din liceu, cu experiente despre care azi, cand povestim, ni se pare ca au fost traite de altele, ca noi nu puteam sa fim atat de exuberate la varsta aceea si, totusi, am fost. Da, la un moment dat, fiindca ea tot canta si era pe la televizor, eu aveam mereu cate ceva de spus ca nu-mi putea sta gura toata ziulica, ne-am hotarat sa ne facem cariera in televiziuune, oricare din cele doua televiziuni locale de la vremea aceea. Acestea fiind zise prietena mea a apelat la o pila solida, ca asa stateau lucrurile si pe atunci, ca si azi, si ne-am pregatit intens pentru interviu la Valcea 1 si la postul concurent.
Ne-am facut in primul rand CV-uri. Adica fiecare si-a trecut abilitatile si reusitele, eu concursurile si olimpiadele, ea concursurile de muzica populara. De asemenea am schitat si un format de emisiune, pentru care nu am dormit o noapte intreaga, ca tot veneau ideile pe banda rulanta. Aveam de gand sa realizam si prezentam o emisiune cu si despre tineriii valceni, despre viata si preocuparile lor, muzica, haine, ce citesc , cum petrec timpul liber, tineri care se remarca prin talente deosebite, ma rog a iesit un scenariu tv de vreo zece coli A4, pe care imi pare rau ca nu l-am pastrat pentru ca era foarte amuzant si, sincer, azi era de nepretuit.
Asadar, cu planul gata facut, cu mult curaj si atitudine, pe tocuri de zece si cu hainele cele mai elegante ale unor copile de clasa a zecea de liceu, iata-ne in birou la directorul de programe al Valcea 1, care ne spune ca ar avea ceva pentru noi, chiar o certitudine dar abia dupa 1 ianuarie, pentru ca momentan nu se mai filma nimic. Era vorba de realizarea unor reportaje in liceele valcene, pentru o emisiune de cultura generala. De fapt, cum avea sa ni se adeveresca in ianuarie, am fost oarecum duse cu vorba, insa am simtit ca ideea noastra nu a ramas neapreciata, mai ales ca directorul a citit cam tot scenariul nostru si ne-a si intrebat cine ne-a ajutat. Ne-am dus si la celalat post tv, unde entuziasmul a fost scazut si ni s-a spus ca directorul lipseste, am vorbit cu un oarecare, acesta spunandu-ne ca momentan nu au buget pentru emisiuni noi. Am inghitit-o si pe asta dar dupa promisiunea celor de la Valcea1, nici ca ne mai pasa.
Au urmat vreo doua luni de entuziasm si planuri. Ce facem , cum ne imbracam, exercitii in oglinda si bucurie imensa ca vom face cariera. In telelviziune. A venit luna ianuarie si nu am fost sunate de nimeni. Asa ca am trecut la atac, am sunat noi. Atunci am inteles, promisiunile nu sunt tinute intotdeuna dar visele merita o sansa si lipsa oricaror regrete. Am renuntat la planurile de a ajunge la televizor dar am ramas cu o amintire unica, cu momente care ne fac sa radem si sa ne simtim ca atunci, doua pustoaice de liceu care pot cuceri lumea si pot sa depaseasca toate obstacolele, pentru a-si implini visele.
M. este prietena mea cea mai buna in continuare, ea a ajuns la TV chiar pe plan national cu vocea sa minunata. Suntem fericite sa impartasim si depanam amintiri vechi dar si sa transforman prezentul in aduceri aminte dragi sufletului.