Eram destul de mici si eu si fratele meu, sa fii avut cel mult opt ani eu si el vreo sase. Credeti-ma ca inca eram mici rau in ochii grijulii ai mamei, care nu s-au dezlipit de noi o clipa decat poate cand eram la gradinita sau la scoala sau atunci cand era la serviciu, la care a si renuntat pentru a ne creste in siguranta. Asadar, eram mititei si crescuti cu dragoste dar si cu teama de mama, care ne certa si ne mai altoia pentru ca eram destul de nazdravani, ca orice frate si sora, disputele erau nenumarate. Ca sa aveti idee despre ce vorbesc, pot spune ca noi ne cumparam vreo doua perechi de carti pe saptamana, pentru ca jucam, eu castigam, frate-meu ma batea, mama ne batea pe amandoi si ne arunca pretioasele carti in foc. Pentru mine jocul de carti a fost acela care m-a ajutat sa socotesc pana la paisprezece, jucam Tabinet cu mamaie in continuu. Ne mai certam pentru rezultate ale diferitelor jocuri, pe care eu fiind mai mare le fraudam, iesind pe nedrept castigatoare.
Intr-o zi superba de iulie, eu si fratele meu cu trupa de pe ulita, cu care obisnuiam sa dam cate o raita cel mult pe ulitele vecine, ce se intersectau cu ale noastre, ne-am adunat si ne-am sfatuit, sa plecam intr-o drumetie plina de aventura, la cules de fragi. Doua dintre prietenele noastre, mai mari decat noi, vazusera fragii copti si au promis ca o sa gasim o multime sa mancam pe saturate, asa ca am plecat. Mai intai, ne-am dus acasa si i-am vandut mamei gogoasa ca suntem intr-o gradina la fotbal. Apoi, folosind gradina respectiva pentru a nu trece prin fata casei noastre, am plecat in aventura ce ne parea una a vietii noastre, tremurand de bucurie si faceand o galagie, de strigau oamenii din curti sa ne potolim, ca sar cainii la noi. Noi insa, la varsta cea fericita, cu gust de fragi in gura, visam sa ajungem in taramul dulcetii fructelor atat de dragi ale copilariei mele.
Am mers atenti pentru ca trebuia sa traversam strada principala, am trecut strada apoi, ne-am jucat vreo ora pe puntea de lemn ce traversa Lotrul, ea era cea mai mare distractie a mea si a fratelui meu, intrucat o treceam frecvent cand mergeam la una din gradinile noastre din acea parte a satului. Dupa joaca ne-a revenit in minte scopul, pofta de fragute. Cele doua surori ne-au aratat fragutele de la capul podului. Ne-am repezit cu totii si am mancat apoi am inceput sa urmarim fragutele, urcand spre ceea ce era, de fapt adevarata destinatie a calatoriei, Fagul. La Fag este un loc in varf de coasta de unde domina un fag batran, impozant, unde fiecare din noi dorea sa ajunga dar eu refuzasem fiindca aveam frica de inaltime si de apa iar coasta era abrupta si se termina fix in apele Lotrului, doua din fricile mele reunite, asadar mereu le spusesem fetelor ca nu ne lasa mama sa mergem, ce eram proasta sa recunosc ca mi-e frica.
Am inceput urcusul pe rapa abrupta, nu am luat-o pe carare ca pe acolo fragutele fusesera mancate de caprari sau de cei ce aveau gradinile sus pe platoul de la fag. Eu am inceput sa inteleg ce se intampla si au inceput sa ma cuprinda cele doua frici dar aveam prieteni de nadejde, cum ma uitam in spate si in jos ma indemnau sa ma uit inainte ca mai sunt cateva fragute iar eu fericita, mai sus si mai sus, dupa ele. Mai mult decat atat, un prieten drag al copilariei mele isi facuse pe doua paie provizii pentru mine si sora-sa care se smiorcaia mai putin, in eventualitatea in care, nemaigasind fragute noi sa mergem pana sus, nu sa ne apucam ca nu mai urcam ca vrem sa coboram sa stricam cheful trupei. Tin minte si acum senzatia cu care urcam, gustul dulce de fraguta, fiorii aventurii si teama sa nu cad, teama ca daca se intampla sa cad si afla mama, ma omoara, adica nu puteam sa gandesc atat de departe incat sa realizez ca nu mai avea biata mama pe cine omori, fiindca era ceva pana jos, dar mintea de copil nu se temea de primejdia imediata, nu, mie mi-era de altoiala mamei.
Am urcat vreo zece cincisprezece minute, eu cu fragii drept momeala si cu cateva indemnuri curajoase ale celorlalti copii plus niste mici injurii ale lui frate-meu care zicea ca-l fac de ras ca el e mic si nu-i e frica si eu, mai mare decat el, mor de spaima. Am ajuns. A fost cea mai frumoasa senzatie cand am vazut fagul batran si am inteles ca destinatia mult visata era atinsa, eram asa fericiti incat ne-am jucat pe poienita din jurul fagului vreo ora, eram atat de lipsiti de griji, ca azi cred ca atunci stiam sa sfidam pana si gravitatia si orice alta lege ce te expune pericolelor, si toate doar pentru ca nu auzisem de ele iar ce nu cunosti nu-ti poate face rau.
Dupa bucuria exprimata in joc si voie buna, am pornit, de acesta data pe poteca, inapoi spre casa. Cand ma gandesc ca nu am mai urcat de atunci nici macar o data la fagul batran ce pazeste cu inaltimea sa capul de sat si scoala noastra draga, simt un gust amarui, de parca de atunci din copilarie am parasit partea aceea din mine ce se identifica cu fiecare bucata din tot ce ma inconjura, ce dorea sa exploreze si sa-si lase pasul pe fiecare poteca. Bineinteles, ajunsi acasa am primit o papara nasoala fiindca am bagat-o in sperieti pe mama, careia sinceritatea mea i-a marturisit exact unde fusesem si ce facusem, de la fiecare detaliu s-a marit pedeapsa pana la toata vara in curte, oricum a expirat a doua zi la rugamintile trupei de pe ulita, dar sa o intelegem, s-a speriat.
Azi sunt un om matur, inconjurat de copii si in fiecare din ei gasesc bucatele din copilul care eram eu candva si-atunci curg peste mine ca un film amintirile copilariei, pentru ca intocmai cu drumetia aceasta am mai facut multe altele cu si fara permisiunea parentala, fiecare oglindire a copilariei trecute lasandu-mi si azi in gura gust de fragi, zmeura, zarzane usor parguite sau prune galbene.