Scrieri

E dimineață și inima-mi bate cu putere, știu trebuie să mă trezesc, știu dar nu e același trebuie din ultimii 11 ani ai acestei perioade, e un trebuie îndoielnic, ușor leneș și ușor nostalgic.
Este 9 septembrie și eu nu mă ridic din pat decât după ora 8. Simt că am făcut ceva interzis de parcă am fracturat o rutină ce mă formase și-mi dăduse avânt în ultimii ani.
Cu o seară mai devreme nu pusesem ceasul să sune,   nu mai repetasem vreun mic discurs sau pregătisem ultimele materiale, nici măcar nu probasem ținuta pentru a doua zi.
Deja panica mă cuprinde încet încet, e al 12 an, primul fără pitici.
Am ales să dau anului 12 o pauză, să-mi schimb ușor drumul și țintele, să nu fac ce am făcut în ultimii 11 ani ai vieții mele, pentru a căror trecere și al căror parcurs sunt foarte recunoscătoare și mândră.
Recunosc meseria mea, poate v-ați dat seama deja este una în cadrul învățământului. Mai exact, sunt educatoare și acest an 12 mă găsește cu sufletul în zbor spre un drum nou, eu sper spre aceeași carieră, dar în locuri noi, cu oameni noi.
Scriu aceste rânduri pentru a face ordine în mine, pentru a ridica din cuvânt un templu ultimilor 11 ani. Am predat în grădiniță, am predat și limba engleză pentru scurt timp și am avut parte de multe experiențe ce m-au definit și mi-au colorat existența. 
Primii ani de învățământ mi s-au părut grei, obositori și uneori triști. Apoi s-a întâmplat ceva, a răsărit în anul trei în mine o voce la început timidă, apoi tot mai puternică, voce ce-mi spunea că pot, cum pot și cât pot să realizez în ceea ce mi-am propus să profesez, așa încât s-a înfiripat între mine și cariera de educatoare o dragoste sinceră și profundă căreia i-am rămas loială 11 ani și probabil o să-i fiu la fel de loială o viață, căci este un mod de a mă împlini.
Cândva, o doamnă educatoare mai în vârstă mă sfătuia să le fiu copiilor din grupă ca o mamă. Am primit sfatul, l-am savurat chiar, m-am pus în poziția mamei tuturor copiilor ce mi-au fost generație după genarație tovarăși de călătorie, am crescut împreună, am învățat și ne-am jucat cu drag, cu grijă, atenție, respect și echilibru.
Am învățat în 11 ani că iubirea pentru pitici, este cea care-ți dă putere să fii patru ore pe zi 10 luni pe an mamă, educatoare și, de ce nu, un înger păzitor al lor. Poate părea exagerată metafora îngerului păzitor, dar de nenumărate ori s-a întâmplat să evit mici accidente cu reflexe de moment cu viteze inexplicabile și exact atunci când trebuia așa încât da, de cele mai multe ori noi educatoarele suntem providențiale, suntem așezate mereu în poziția de a veghea și a proteja.
Mă întorc la ziua de azi, prima zi fără pitici dupa 11 ani în care i-am avut companioni. Azi sunt fericită și știu că am ales bine acum 11 ani și știu că deși am luat o pauză este un punct cu virgulă, ce urmează va fi la fel de incitant și aventuros, de frumos și provocator și știu că pașii mă vor duce tot printre pitici, căci ei îmi sunt dragi sufletului și-mi sunt prietenii cei mai sinceri și frumoși.
Să fii educatoare înseamnă să manânci, să respiri să asculți să mirosi să pipăi și să trăiești în acord cu vârsta aceasta fericită. Îmseamnă să te conectezi la o lume de fantezii, să creezi povești și experiențe, să regăsești jocul abandonat în viața adultă, jocul acela care te transpune, te eliberează și-ți oferă libertatea de a face orice din ceea ce există.
Noi suntem creative, pentru că așa sunt cei mici, ei trăiesc imaginativ, un univers fără bariere de timp, spațiu sau rațiune.
Așadar, succes tuturor acelora ce s-au întors la grupa de pitici! Scriu aceste rânduri ca pe o mărturie vie, că n-am să pot să stau vreodată departe de natura mea primă, aceea de a iubi copiii tuturor, ca pe ai mei. Căci noi educatoarele suntem ființe cu superputeri ce știm să dăruim din suflet și să primim în schimb bucuria progresului celor ce ne sunt în grijă.