Ascult muzica sufletului. El canta a primavara, dar, nu demult, eram intr-o iarna grea din care nici nu speram sa mai ies. Azi primavara din mine naste cuvinte, am un univers vorbit din care scriu zilnic foaie cu foaie, de parca m-am nascut sa dau grai tuturor emotiilor. Azi, maine si cate un ieri se transpun in noi ca tablouri de sezon, ca trairi ce ne-au construit si reconstruit, noi suntem peisajele pe care sentimentele, ideile si viata aduc fie primaveri, fie veri, fie bogate zile de toamna, fie ierni lungi in care se coc, la lumina lampii sufletesti, ideile ce vor alcatui o noua primavara, fara vreo veche durere.
Suntem calatori prin timp si el se intipareste in noi pana in profunzimi. Vestile noilor inceputuri, ca venirea in lume a unui fiu sau fiice, trezesc in noi puterea de a sintetiza evenimentele si a extrage resursele pe care le avem la dispozitie pentru a ne bucura, pentru a trai primavara pruncului cu propria noastra toamna inflorita de prezenta celui mic. Totusi, ce-i spui unei mame greu incercate ce-si primeste copilul bolnav inca de la intrarea in lume. Nu poti sa-i desenezi pe peretii sufletului acea primavara senina si calduta, nu, peretii constiintei deja s-au innorat si au inceput sa-nghete spre o iarna grea, pentru ca intr-o lume ca a noastra normalitatea data de majoritate, face ca orice mica deviere de la aceasta sa fie un minus, si-atunci mama-si tine puiul aproape iar el devine totul: si primavara si vara, si toamna si iarna, si univers si timp, pentru ca mama poate sa depaseasca orice obstacol cu iubirea si grija ei.
Ce-i spui unui tanar care intr-un accident si-a pierdut capacitatile motrice. El azi este in iarna existentei, desi sufletul se vrea la doar o vara distanta de primavara prima. Cum poti sa alini o lipsa, cum sa suplinesti cu atentie fara a privilegia si leza mandria unei inimi tinere, cum sa dai puterea de a imbratisa trista intamplare. Totusi este posibil. Unui astfel de suflet nu-i spune nimic, asculta-i bataile si da-i atentia pe care ti-o cere, nimic mai mult sau mai putin.
Ce-i spui bunicii la moartea bunicului. Erau de peste saizeci de ani impreuna si ar fi preferat sa fie ea prima, sau sa se duca amandoi, deodata. Azi e pustie si fiecare zi ii aminteste de singuratatea ei. Incepi sa o rasfeti, sa o ingrijesti mai mult, sa-i incalzesti sufletul cu gesturi de iubire si atentie insa ea stie ca sufletul sau pereche a plecat si nimic nu poate curma nostalgia toamnei tarzii, ce s-a deschis in profundul ochilor ei calzi si plini de ploi de lacrimi.
Ce-i spui unui fiu a carei mama este foarte bolnava si va pleca. Cum il impiedici sa-nghete de frigul lipsei sursei de iubire materna. Cum trasezi pentru cei ramasi in urma liniiile noilor sezoane sufletesti, o mama, o sotie, o sora care se stinge lasa goluri prin care apar in plin anotimp de caldura, turbulente si fenomene neasteptate ca tornade de frustrare, durere si dor.
Suntem atat de atasati unii de altii ca formam retele de sentimente, ganduri si trairi. Emotiile ne definesc, ne fac sa fim vii si prezenti iar viata se deruleaza cronologic din primavara-n iarna cu atatea anomalii cate ne este dat fiecaruia sa sustinem in sufletele noastre. Poate ar trebui sa pastram colturi de suflet cu ghiocei pentru mama, sau unele cu pajisti cu margarete pentru copiii din noi, altele cu nameti uriasi pentru odihna la focul sobei a unei inimi obosite sau altele cu recolte sentimentale bogate, cu miros de prunci nou nascuti sau de creatii de orice fel, ce ne-au definit si ne implinesc personalitatile. Poate in fiecare zi ar trebui sa lasam loc fiecarui anotimp sa ne rasfete cu fata lui buna si poate, daca ne-am imbratisa unii pe altii in frigul existentei, am gasi caldura suficienta sa transformam iarna cel putin in primavara, daca nu chiar in vara.
In orice anotimp al sufletului ne gaseste vreun prezent, suntem cei carora viata le daruieste oportunitatea de a gusta din preaplinul ei. Se pare ca toate se compenseaza si dureri, si pierderi si impliniri constituie un intreg din care se naste imaginea unei lumi dezechilibrate, daca este analizata dintr-o singura perspectiva, plenara si imprevizibila daca este privita din unghiurile ei multiple. Nu ar trebui sa analizam doar tristele intamplari existentiale care ne poarta de la un anotimp la altul, uneori fara cele intermediare, poate ar fi bine sa vedem in fiecare salt sentimental, psihic si fizic o incercare menita sa ne ajute sa fim mai bine adaptati evenimentelor ce ne vor avea drept protagonisti in vreun mai tarziu existential.
Suntem importanti, fiecare din noi, cu anotimpurile noastre sufletesti, pentru a construi peisajul de ansamblu al lumii. Poate ar fi bine sa ne permitem sa pastram in noi elementele dragi din fiecare sezon si sa le folosim drept refugiu la incercarile grele si dureroase, poate putem suplini o prezenta fizica cu o imbratisare noua, o privire inchisa in etern cu ochii cei mai tineri ai mezinului familiei, doua maini ce s-au strans pentru ultima oara cu restul mainilor ce s-au intins sa ne primeasca sinnguratatea pentru a se insoti cu ea, din iubire si respect, din caldura si intelegere, din primavara cu verdele ei, in iarna ce curata durerile si petele sufletesti pentru veri calde, ce nasc o toamna in care prolificul nostru sufletesc atinge cotele sale maxime.