Era o zi ca toate celelalte, obositoare, agitată şi plină de nervii acumulaţi în traficul capitalei. Am avut o livrare pe o străduţă din centrul vechi, am coborât după ce cu greu m-am, încadrat la limita regulamentarului, şi am pornit spre adresa de livrare. Am făcut vreo treizeci de paşi, sau mai puţin, îi număr câteodată, când vreau să mă deconectez, şi la colţul unei clădiri pe trotuar, sprijinit de fundaţia clădirii, stătea alături de un beţiv oribil un băieţel. Mai mult de cinci ani nu avea şi mâna întinsă cerşea pentru alimentarea viciului, celui ce părea să-i fie tată, doar biologic, pentru că o astfel de fiinţă degradată de vicii şi cu lipsă de grijă pentru un copil, nu se poate numi decât generic tată. Primul instinct mi-a zis să-i dau ceva celui mic, apoi am hotărât să refuz să dau banii mei munciţi unui beţiv, ce-şi exploatează copilaşul de o şchioapă. Aşadar, am trecut cu sufletul strâns, mi-am urmat calea mea grăbită şi am reluat număratul, în gând al paşilor.
După colţul clădirii ce mi-a oferit trista poză de familie, ceva specific pentru marea noastră capitală, era o autoservire. Atunci, mi s-a aprins un beculeţ parcă: iau copilul şi îi dau să mânânce. Aşa că m-am întors şi i-am zis să vină cu mine. M-a urmat smerit şi a primit cu ochii plini de poftă portia de mâncare caldă, pe care probabil o visa de zile bune.
Totuşi ţinea mâncarea, o privea, dar nu mânca. L-am întrebat de ce nu mânâncă, el a răspuns cu o seninătate şi o candoare ce mi-au rupt bucăţi de suflet:
-Nene, aş vrea să merg să mănânc cu tatăl meu, mă laşi?
Atunci mi s-a pus un nod în gât şi i-am zis să se ducă să mănânce, cu tatăl lui, cel care-l chinuie zilnic, mi-am spus doar mie, ştergându-mi o lacrimă de pe obraz până pe adâncul sufletului, şi m-am gândit câte nedreptăţi trăieşte, că nu are viitor, totuşi el reuşeşte cumva să se gândească la cel ce-l exploatează, îl iubeşte, împarte bucăţica de pâine cu el, nu de parcă i-ar fi dator, ci doar pentru că el, un suflet de copil, ştie să iubească la infinit şi să ierte, până-tr-o zi când poate soarta s-o schimba, sau îi va fi la fel de cruntă cu a tatălui, azi el este un copil cu aură de înger, este cel ce mi-a zguduit universul meu, ce mi-a rămas ca o amprentă pe timpan cu seninătatea cu care a zis: Aş vrea să merg să mănânc cu tatăl meu.
Dacă Raiul există, el s-a deschis preţ de cel puţin o veşnicie, acestui suflet de pui mic.