I-am scris sufletului meu să văd ce mai face, pe unde mai umblă şi când se întoarce. De câteva săptămâni lungi şi reci nu mai ştiam nimic de el şi nu l-am căutat ştiind că m-a părăsit supărat, cu un trântit de uşă. Am aşteptat să treacă ceva timp să se aştearnă între noi spaţiu fizic, am pus mâna pe pix, pixul pe hârtie şi i-am scris următoarele rânduri:
Dragul meu suflet,
Îţi scriu aceste rânduri de pe patul unei singurătăţi ce mi-a îmbolnăvit trupul, pe care tu l-ai părăsit, însă nu-ţi scriu ca să te cert, să-ţi reproşez sau să te supăr în vreun fel, îţi scriu de dor, îţi scriu cu lacrimi, căci mi-e greu fără tine. Merg pe stradă şi văd oameni nepărăsiţi de suflet. Ei râd, se-mbrăţişează, se sărută, se iubesc. Eu de când m-ai părăsit am uitat orice sentiment, toate s-au dus, căci unde să le mai ţin, tu erai adăpostul lor. Aşa că de când sunt fără tine, nu am plâns, nu am râs şi n-am iubit, mi-a rămas un singur sentiment, acela de dor nebun, care-mi părjoleşte urmele paşilor, care-mi împresoară chipul cu tristeţe, care mă strânge, mă ghemuieşte şi nu mă ascultă, durându-mă fizic.
Tu ai dreptate să nu te condamni pentru toată suflerinţa mea, eu te-am alungat. Eu ţi-am deschis uşa cerându-ţi să pleci, eu credeam pe atunci că fiind un om fără suflet, pot reuşi să trăiesc, pot reuşi să răzbesc printre alţii a căror slăbiciune mi se părea tocmai existenţa şi pregnanţa lor spirituală în tot ce făceau.
Totuşi, azi am ajuns să tânjesc după un strop din tine. Să-mi doresc să te pun în tot şi toate, să aureolez orice trăire, legătura şi loc cu prezenţa ta. Vezi tu, mi-e dor să iubesc. De când ai plecat nu mai ştiu cum e. Îmi lipseşte şi doar visul îmi dă senzaţia că trebuie să mai iubesc din nou, aşa cum numai împreună reuşeam.
Te rog, vino înapoi. Eu aştept aici cu un culcuş cât mai comod, cu promisiunea că am să te ascult şi am să te urmez, am să te iubesc suflete, doar vino.
După vreo lună mi-a scris atât:
Dragă Diana,
Eu nu te- am părăsit vreodată, de altfel mâna ce scrie aceste rânduri, deşi sub puterea inconştientului, e tot a ta, tu doar ai uitat calea spre profunzimile în care eu am rămas
să-mi dorm un somn linştit. M-ai trimis în exil şi-o să mă-ntorc când rupi legămintele cu tot ce-seamnă ură, invidie, ego şi lăcomie. Voi fi din nou prezent, când vei face cărare pietruită între noi doi.
Am citit şi parcă o geană de sentiment a răsărit peste pustiul meu de dor. M-am pus pe făcut cărări spre el.
Azi l-am regăsit, pitit într-o amintire din căsuţa mică a bunicii, care-l legăna pe genunchi şi îi cânta cu cântec de leagăn, ce-l toropise în căldura sobei.
I-am zâmbit când s-a trezit.
Ne-am luat de mână.
Şi azi iubim.
Să trăim.