Cateodata incerc sa uit. Sa uit ca de vreo 30 de anii si ceva stiu sa vorbesc. Să-mi închizi gura cu săruturi până uit cum se articulează vocalele și cum să strecor consoanele în silabe frânte de dor. Mi-e așa de dor de tăcerile-n care , pe pieptul tău număram bătăi de inimă, prin ochii tăi mă văd frumoasă și în brațele tale găsesc liniștea.
Știi, dacă ne-am da răgaz, sufletelor să-și spună fără de cuvânt ce simt, cum să se iubească, din tăcere s-ar naște viață și din viață cuvântul prim, iubirea.
Nu trebuie să spui zilnic că mă iubești, eu ca o guralivă o trâmbițez mereu, însă tu-mi arăți, îmi arăți iubirea și când nu mi-o declari am înțeles că-n liniște se trăiește o iubire, că-n momentele când nu ne spunem nimic ne dăruim total unul celuilalt.
Asculta-ma cand tac. Iubeste-ma-n tacere. Si din tacerile noastre sa se nasca istorii pentru timpul cand linistea ne va fi plicticoasa si pasul greoi si gura mai moale. Atunci, te rog, sa-mi citesti din trecut ce-am scris in vremuri mute, cu faptele si cu gesturile, atunci voi avea nevoie sa ma-nsotesc cu vocea ta ca sa o pot inca face auzita pe a mea, desi mai obosita, totusi vibranta si usor inalta.
Si restul ne va fi tacere.