Cand eram micuta aveam un singur plan, bine pus la punct, pregatit si infipt pana-n ADN, sa nu cresc niciodata, sa fiu vesnic un copil. Astea fiind spuse, adormeam si ma trezeam cu propria visare la o lume a vesnicei copilarii, visele traducandu-se apoi in planul constitutiei mele fizice, in involutie sau, mai bine zis, stagnare in dezvoltare. Cel mai bine se vedea propria-mi micime, pe langa surata mea, care doar la picior, purta cu vreo trei numere mai mult decat mine. Ce sa mai, eram varianta feminina si romaneasca a lui Peter Pan cel vesnic copil, dar lumea mea nu putea sa se-mpace cu sufletul meu, ea era departe de Tara de Nicaieri. Mama, care a fost tot timpul cea mai atenta si grijulie, pana la sufocare si factor inhibitor sau de stres, a observat ca eu, eram prea micuta si a convocat clanul. Cand vorbesc de clan, ma refer la bunicii mei din partea tatalui, parintii lui naturali, el fiind crescut de sora mamei lui ce l-a infiat la cativa ani. Acestia, buniciii mei au sunat-o pe sora tatalui meu si s-a pus in miscare intregul mecanism de scoatere a mea de pe sinele stagnarii vesnice in etapa copilariei, am fost sabotata, ca sa cresc, desi nici azi nu sunt departe de copilul de atunci, ce a ramas infipt drept si sigur in fiecare din celulele mele.
Planul a fost elaborat, am fost ambalata frumos de mama mea, cu salopeta rosie de fas primita de Craciun de la tataie, cu bagajul gata, am fost preluata de acasa de autobuzul de sase si jumatate cu directia Bucuresti, urmand sa merg acolo cu bunica mea, cea care avea sa o mai ajute pe matusa mea ca aceasta sa aiba timp sa ma plimbe pe la oamnii in halate albe, ce aveau sa alunge, din mine, duhul copilului vesnic, prin metode numai de ei stiute, de care eu ma temeam ca naiba, pentru ca spitalele imi fusesera de cateva ori gazda, la cate o scarlatina sau rubeola, pentru ca norocoasa cum eram din astea s-au prins rapid de mine, pe frate-meu ocolindu-l de fiecare data.
Am plecat la Bucuresti. Pentru mine era ca pentru musulman, Mecca. Adica, era destinatia suprema, pentru ca, desi aveam doar cinci ani, stiam ca este capitala si din cadourile primite mereu de la sora tatalui meu, cea la care mergeam, imi inchipuiam Bucurestiul ca pe o minune nemaivazuta unde orice e posibil, asa ca, am zis ca excursia o sa fie minunata. Am mers destul de mult, tin minte ca am stat la geam si am incercat sa privesc in fata, dar eram absenta, eram peste tot pe-afara, prin toate locurile pe care le vedeam, pentru mine totul era fascinant, nu voiam sa pierd nimic. Dupa cele sase ore de mers am ajuns. Eram in extaz dar ce a urmat mi-a dovedit ca se poate si mai mult. Matusa ne-a asteptat in autogara, am mers pana la o gura mare spre subsol, in care coborai cu scari ce se miscau, adica nu trebuia sa misti picioarele, am zis atunci ca este cea mai grozava gaselnita a oamenilor mari, si a trebuit sa fac vreo doua- trei ture, care mi-au fost acordate usor, pentru ca cele doua noi mamici erau incantate de bucuria mea, ce vreti, copil de la tara. Metroul mi-a placut si nu m-a surprins pentru ca mai mersesem cu trenul, dar mi-era teama la urcare si coborare de marginile alea despre care-mi zisese matusa ca au curent, oricum impresia generala s-a materializat intr-un vis prelung in prima noapte, in care scara rulanta ma ducea departe si metroul merge cand pe sub pamant, cand pe deasupra, cand pe apa, cand prin aer, dandu-mi senzatii minunate.
Prima iesire oficiala in oras a fost cu ocazia unui concert la Opera, un cor de fete ce canta minunat, concert la care am mers cu verisoara mea. Am luat biletele, si bineinteles in sala mare, nestiind unde trebuie sa ma asez, m-am pus exact pe locul unei maicute, care in spatele meu fiind i-a facut semn bunicii mele ca acolo este locul sau, vara mea a zambit cerand scuze, eu m-am cam rusinat dar era prima oara intr-o astfel de conjunctura pentru mine, nu avea, de unde sa stiu ce scrie pe bilete, nu stiam sa citesc. Am comis-o pe drumul inspre casa, aveam nevoie la baie si nu am spus, decat atunci cand am sarit in lift, bagand-o pe mamaie in sperieti, ca pica dihania cu noi, de la etajul noua, atunci am spus ca fac pe mine, cred ca am si facut exact cand vara mea a deschis usa de la apartament, aceasta amintire nu e asa onorabila, am ingropat-o adanc si am dubii in privinta deznodamntului adevarat. Deci, am bifat, Opera. Ce frumos a afost!
Dupa vreo alte doua zile in care am iesit in oras, m-am dat cu scarile rulante, m-am jucat prin parc, am aflat ca vine mama mea sa mergem impreuna la spital pentru a indeplini adevaratul scop al calatoriei, depistarea cauzei subdezvoltarii mele fizice. Ca vine mami imi placea, ca vine sa ma duca la spital, nu. Adica ce nu eram satula de spitale si ce avea daca ramaneam asa, la cinci ani tot timpul, ce este rau sa fii copil? Of!
Iata ca dupa o zi a sosit super mami, m-a luat si m-a plimbat prin spital, internandu-se cu mine intr-o sectie unde era spatiu, la vremea aia, dar mai era si trista umbra a mortii, sectia fiind de oncologie. Am fost pusa la raze, mi s-au filmat toate oasele, am plans ca trebuie sa-mi scot cerceii, aveam o obsesie sa nu dau jos cerceii ca-s de la nasa mea si-i pierd sau asa ceva. Apoi, mi s-a recoltat analiza de sange, probe de urina, zilnice, pentru ultima am si luat bataie, ca mama avea nevoie sa o predea in recipient pana la doisprezece ziua, ca sa nu mai prelungeasca internarea, facandu-i rau sectia cu atata suferinta iar eu nu reuseam deloc sa fac, ma si gandeam ia uite, acum iau bataie sa fac pisu, cand m-am dus la Opera ma rugam sa nu fac pe mine, ce ti-e si cu astea.
Am reusit sa scapam din spital. Am mers la un altul, la Parhon, dupa ce mama si-a luat o teapa de la un taximetrist ce a dus-o fix doua sute de metri de la un spital la celalalt, de-a ramas muta cand a vazut ca se vedea de la destinatie, plecarea. La Parhon, Victoras Ionescu, un doctor minunat, pe care mama l-a confundat cu cel mult un asistent fiindca era mic, mic de tot, el explicand ca tuturor li se intampla sa-l caute pe doctorul Victoras Ionescu, trecand cu privirea peste statura lui, caontrastanta cu meseria, atat i-a zis mamei, ca si el a fost subdezvoltat, parintii nu l-au cautat si a ales sa ajute pe altii sa nu mai aiba problema lui. Mama s-a simtit profund impresionata, rusinata de gafa comisa insa domnul doctor a destins-o prin blandete si delicatetea cu care ne-a primit. M-a consultat filmele, analizele si a dat verdictul: la cinci ani aveam deficit in crestere un an si colesterolul foarte marit, se prea poate de la faptul ca adoram carnea de la oala, pe care bunica mea nu mi-o refuza. De aici am primit o reteta pentru un medicament, Naposim si pentru Vitamna C, de luat un an de zile si un regim de hrana ce excludea sarea si carnea de porc.
Asadar, am primit confirmarea ca pot face tot ce-mi pun in minte, reusisem sa ma tin pe loc un an si poate as fi reusit mai mult daca parintii mei nu ar fi luat atitudine, atunci cand am auzit ca am sa cresc si cand doctorul i-a zis mamei ca voi fi femeie, ca ea cu sani de toate , mi s-a pus un nod in gat, ce nevoie aveam eu sa cresc vreodata, iacs. Ca sa ma mai impace, matusa si mama mea m-au dus la Antipa. A fost cea mai impresionanta vizita facuta in primul muzeu din viata mea, fiecare expozitie arata atat de reala, salile erau atat de mari, vitrinele cu diferite specii, pesterile cu oamenii din vremuri preistorice pareau atat de veridice iar colectia de fetusi cu anomalii m-a dat pe spate si pe mine si pe maica-mea si pe prietenii de pe ulita, carora atat le-am zis cand m-am intors, am fost la capitala, m-am dat cu scara rulanta, cu metroul, am vazut copii cu cap de broasca si lup si va anunt ca o sa cresc, da, sa fiu mare ca iau si pastile de alea bune la gust, efervescente, care se fac suc.
Prima mea calatorie, in care mi-am pierdut posibilitate de a ramane copil pe vecie, dar mi-am castigat o lume noua, aceea a calatoriei, a neasteptalui, trezindu-se in mine spiritul de aventura si gustul pentru locuri si experiente nemaitraite, a fost cea ce m-a facut sa cresc, si-i multumesc lui Dumnezeu ca nu sunt azi prizoniera in corp de copil, ca bine nu ar fi, insa sunt un copil mare, cu sufletul prins in bratele mici ale fetitei de cinci ani ce a vazut prima oara Bucurestiul.