Educaţia antepreşcolară-perspective
(referat metodico-ştiinţific)
Ed.: Brad Florentina-Diana
G.P.N. Sălişte (Mălaia)
Relaţia grădiniţă- familie- comunitate este bine reprezentată de strânsa colaborare dintre cele trei planuri ce se influenţează şi determină, sistematic, realizându-se, astfel, o simbioză între factorii devenirii umane: ereditate –mediu-educaţie.
Pe de o parte, grădiniţa, colaborează cu membrii familiei, părinţii, sub tutela comunităţii, prin parteneriate cu medicul de familie sau cu agentul din primărie, care răspunde de evidenţa populaţiei, pentru realizarea unui recensământ al copiilor nou-născuţi, pe care îi va prelua grădiniţa, pe de altă parte, familia şi comunitatea sprijină interacţiunea dintre copil, grădiniţă şi educator sau educatoare, încă de la cele mai mici vârste, prin activităţi de interacţiune cu grădiniţa, locul de joacă sau cu ceilalţi copii mai mari ai comuniţăţii, care deja frecventează instituţia preşcolară.
Există, întotdeauna, o legătură de interacţiune recipocă şi continuă între copil şi spaţiul educativ formal, ce îl va asimila în momentul oportun (în funcţie de vârstă şi particularităţile sale individuale). Interacţiunea copil antepreşcolar- grădiniţă prezintă o tipologie specifică spaţiului căruia îi aparţine cel mic. De la sat, la oraş, perspectiva antepreşcolarităţii are specificul său. Oraşele au avantajul numărului mare de copii, dar şi problema lipsei spaţiului pentru a îi îngloba pe toţi în sistem, satul se găseşte în postura de a coborî vârsta de înscriere în grădinită până la doi ani, din cauza scăderii demografice masive, cauzată de migraţia populaţiei tinere în mediul urban.
Diferenţele urban-rural se pot evidenţia şi prin existenţa instuţiei specializate, creşa, specifică oraşelor mari, reşedinţelor de judeţ, instituţie care primeşte copiii încă de la un an şi, în care lucrează personal nedidactic, infirmiere cu specializare medicală, sub tutela asistentei şefe a căminului, în cadrul căruia există aceasta. Astfel, copiii ajung în creşă şi apoi rămân, în funcţie de disponibilitatea părinţilor, în grupe din grădiniţa cu program prelungit la care este afiliată creşa. Personalul creşei colaborează cu educatoarele, şi chiar îi învaţă pe cei mici cântecele, poezii şi uneori organizează mici serbări, ceea ce prefigurează ideal viitorul program al copilului, când acesta va deveni preşcolar. (exemplu: Todora a fost înscrisă în creşă la şase luni fiind un caz social,mama crescând- o singură; la trei ani, a fost înscrisă în grupa mică a aceleiaşi unităţi, de unde a plecat la şcoală la şase ani)
În mediul rural, apare continuu problema împuţinării copiilor, problemă specifică şi orăşelelor mici. În această situaţie nefericită, cadrele didactice sunt nevoite să coopteze în grădiniţă copii, chiar mult mai mici decât vârsta preşcolară, cu menţiunea că trebuie respectate deopotrivă nevoile deosebite ale acestor copii, dar şi cele ale copiilor care au deja vârstă preşcolară. Ca un avantaj al interacţiunii copil antepreşcolar şi copil preşcolar, putem menţiona ideea de responsabilizare a copiilor mai mari, care îsi asumă, astfel, rolul de copil resursă căpătând încredere şi mai multă independenţă şi deopotrivă apariţia primelor semne, la copiii de vârstă antepreşcolară, de socializare, desprindere de adult şi formare a imaginii sinelui prin ieşirea, treptată, din sfera egocentrismului senzorio- motor. (exemple: Andrei avea 1 an şi 7 luni şi a stat în grădiniţă, conform programului, din luna mai până la sfârşitul anului, de asemenea Daria are 1an şi 7 luni şi vine zilnic în părculeţ la leagăne, apoi ,cu prezenţa mamei, participă şi la activităţile grupei; Radu a venit în grădiniţă la 2 ani şi adaptarea a fost foarte bună, acum este la grupa pregătitoare la şcoală). Aşadar, interacţiunea cu familia antepreşcolarului, relaţia grădiniţă familie este cheia soluţionării problemelor grădiniţelor din mediul rural, unde un părculeţ de joacă este startul potrivit pentru a veni la gradiniţă şi, chiar dacă el nu există, curtea grădiniţei, prin disponibilitatea educatoarei de a desfăşura activităţi afară, poate atrage micii viitori preşcolari.
Deşi problema educaţiei antepreşcolare este privită ca una de actualitate, conform studiilor şi opiniilor enunţate de psihopedagogi renumiţi, precum Jean Piaget, nevoia educaţiei poate fi plasată stadial, în conformitate cu psihologia vârstelor, încă din perioada intrauterină în care echibrul matern şi chiar comunicarea cu cel mic ( Ex. Mama cantă sau citeşte poveşti cu voce tare) sunt favorabile devenirii ulterioare a copilului. Odată cu naşterea, între 0 şi 36 de luni, copilul este în etapa senzorio-motorie, etapă ce indică primatul senzitiv şi motric faţă de toate celelalte procese psihice, ale căror baze se pun în aceste prime 36 luni de existenţă. Copilul prezintă caracteristici specifice: apucă obiectele, le bagă în gură, ceea ce înseamnă o grijă sporită a adultului faţă de cel mic, strânge cu mânuţele obiecte, râde involuntar sau prin continuă imitare, este instabil afectiv şi emoţional, se plictiseşte repede, este dependent de adulţii din imediata apropiere, plânge când nu primeşte ce are nevoie, pentru că limbajul nu îl ajută să ceară exact, are simţul excesiv al posesivităţii, apare capaciatea de a se recunoaşte in oglindă (primele semne ale descoperirii sinelui ) şi este egocentrist, neputând să aibă o reprezentare asupra lumii, dincolo de propria persoană. Toate aceste caracteristici arată nevoile speciale pe care le are un copil de vârstă antepreşcolară. Aşadar, se recomandă formarea de cadre specializate în vederea instruirii şi educării acestor copii, acestea fiind, puericultorii. Curentul educaţiei antepreşcolare este unul cu multă încărcătură contemporană, dar de factură clasică.
Conform lui Comenius, părintele pedagogiei, la intrarea sub tutela educaţiei sufletul copilului este ca o tabula rasa, tablă nescrisă, idee ce nu este confirmată decât în sensul metaforic pentru că încă din concepţie, prin codul genetic, sub tutela eredităţii, copilul primeşte formă spirituală, care se va contura sub titulatura mediului şi educaţiei. Educaţia antepreşcolară uneşte factorii educabilităţii, sparge barierele rigidităţii parteneriale şi atrage atenţia asupra unui adevăr general valabil: nevoia oricărei fiinţe de a fi educată, iubită şi îngrijită, încă din concepţie, prin echilibru şi atenţie deosebită, rezultatul fiind idealul educaţional universal recunoscut, acela al fiinţelor sociale evoluate, capabile de progres continuu, în conformitate cu necesităţile oricărei epoci evolutive. Din punct de vedere psihic, se pare că există răspunsul la capacitatea impresionantă a copiilor de 0- 3ani de a manevra tehnologia şi a răspunde optim stimulării excesive din ambientul zilnic: au fost descoperiţi neuronii de tip oglindă, care dau posibilitatea de a îngloba toate progresele social- culturale, de până la naşterea unei persoane, fără reconstituirea lor continuă.
Educaţia contemporană vizează ideea egalităţii de şanse a tuturor copiilor, nevoia de a fi în echilibru adult cu adult, copil cu copil şi adultul cu copilul. Echilibrul emoţional şi confortul fac posibile dezvoltarea, maturizarea şi maturarea multilaterală a copiilor, ceea ce este un proces cotinuu până la vârsta plenitudinii, conform stadialităţii piagetiene, optsprezece ani. Totuşi, ca tendinţă a educaţiei continue, după pragul devenirii psihice definitive, învăţarea este recomandată fiecărui individ pentru toată perioada vieţii, iar bazele din atepreşcolaritate pot fi solide pentru omul de succes sau adevărate fisuri în temelia unei deveniri ulterioare, dacă în această etapă nu a predominat echilibrul.
Verigă primordială în devenirea umană, educaţia antepreşcolară este cea care impune atenţie deosebită în relaţiile adulte, cu neîncetata grijă faţă de toate cerinţele copilului acestei vârste, pentru că trecutul, prezentul şi viitorul se înlănţuie într-o încrengătură de tip cauză-efect, ceea ce înseamnă că actele de azi sunt ecourile vieţii de mâine. Parafrazându- l pe domnul Dan Puric, care spune că mătură calea spre biserică, putem spune: Noi educatoarele măturăm drumul copiilor spre viaţa adultă.
Bibliografie:
- Silvia Breban, 2009, Curriculum pentru învăţământul preşcolar, Bucureşti, Ed. DPH
- Barbel Inhelder şi Jean Piaget, 2005, Psihologia copilului, Ed.Cartier
- Viorica Preda, 2011, 450 de jocuri educaţionale-repere în dezvoltarea timpurie, Bucureşti, Ed. DPH
- Constantin Cucoş, 2002, Pedagogia revizuită, Cluj, Ed. Polirom ,
- Studii demografice, articol preluat din sfera internetului, Google
- 2012, Discursul despre neuronii de tip Oglindă, TED-ideas worth spreading,
- Dominica Farcaş, Ioan Nicula, 1996, Pedagogie generală, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică
- Dan Puric, 2008, Cine suntem, Bucureşti, Ed. Platytera